You are currently viewing La Tigară – Victoria Buzilă, bătrânica

La Tigară – Victoria Buzilă, bătrânica

  • Post author:
  • Post category:Povești
  • Post comments:0 Comments
  • Reading time:12 mins read

          

Mai jos vei găsi un interviu din 2017 pe care l-am scris în cadrul Facultății “Transilvania” din Brașov, secția Sociologie și Comunicare, acolo unde am studiat 3 ani frumoși. Acest proiect a fost creat pentru practica pe care am făcut-o în primul an, dar bătrânica, așa cum îi spunem noi, cei care am cunoscut-o, este o persoană dragă mie, foarte aproapiată de sufletul meu, de la care care nu mai am nicio veste. În timul pandemiei a fost luată de niște rude de-ale sale, fără să știm unde se află acum și fără a avea vreun număr de telefon. Nu mai știu nimic de ea, dar acest interviu mă aduce mai aproape de bătrânică.

Mulțumesc profesorului de Sociologie, Ștefan Ungurean, care ne-a dat șansa să fim mici jurnaliști. Proiectul “Dincolo de Gard” este încă viu și-și așteaptă stundenții. Eu am terminat facultatea în 2019, dar acest interviu mi-e prea drag ca să nu-l împărtășesc. Am păstrat comicul exprimării Victoriei, n-am retușat nimic. Am vrut să-i arăt personalitatea, ca tu să ți-o imaginezi în timp ce-i asculți povestea. Până la urma, asta era și frumusețea interviului. Mi-e dor să o văd. Și e un subiect sensibil pentru mine, dar sigur s-ar fi bucurat să știe că mai multe persoane îi știu povestea. Mulțumesc și enjoy.

Brașov 2016-2017

Subiect: V.B.

Intervievator: Monica-Marina

Data: 05.05.2017                         

Oraș: Câmpulung Mușcel, Jud Argeș

Durata: 30 de minute

Interviu

Gabor Monica: Sărut-mâna! Sunteți bine?

Victoria Buzilă: O, Doamne ajută! Nu sunt, mamă. Nu mai văd, nu mai vine nimeni pe la mine. Sunt bolnavă. Stai să-mi pun peruca. Așa, puișor. Am zis că nu mai vii! Să nu mă uiți, mamă!

G.M.: Nu vă uit! Vreți o țigară?

V.B.: Ai? Dă-mi una. Ce paiuri aveti domnișoară! (râzând). Nu știu, că tare mi-e greu. Bine că am pisica. Ți-o spui drept, eu nu eram așa.

G.M.: Cum ați fost?

V.B.: Ehe, domnișoară. Păi munceam toată ziua. Am fost o femeie corectă. Am fost sclavă, dar am știut să prețuiesc mâna care m-a hrănit. 

(Râzând) Când eram copii mâncam mămăligă, că așa era p-atunci. O punea mama în pânză pentru școală. Le luam mâncarea copiilor și mă ascundeam sub un pod. Nu-mi plăcea cartea. Am învățat să socotesc, să citesc, de una singură. Pierdeam vremea pe afară. Pormă, ma pârau profesorii la mama că nu ma duc la școală. Ehee, câte n-am făcut! Jucam “șontron’’ și fel de fel de alea. Pormă, mă întâlneam cu colege, din astea. Mă uitam pe abecedar. Pormă, am luat tăblițe, că erau tăblițe din alea cu condei. Am început să scriu cu pietre. Păi, cu ce să scriu? Păi! Mi s-a stins paiul, domnișoară (râzând). M-ai prins cu țigara acuma, ce să fac, s-o sting?! Eu așa am fost mereu, femeie glumeață. Mama e la serviciu?

G.M.: Da.

V.B.: S-o asculți. Noi eram copiii lui mama. Ne-a dat educație. De acolo am luat-o, nu de la școală! De la mama! Ne spunea că atunci când puneau vecinii să facă mămăligă în tuci, noi să fugim. Da! Să nu ne facem de râs. Veneam acasă, aprindeam lampa, puneam gazul în lampă, că așa era, mai făceam ce mai făceam prin curte pe acolea pe la porci, pe la păsări, mă dădeam iar la joacă. Am furat un ghiveci de la vecina, cu garoafe. Na, am luat o leafă bună. De atunci, n-am mai luat.

După, mai vorbeam cu băieți din aștia, că la 84 de ani, am intrat la 85, ce să îmi mai permit, bre? Eh, circul dracului era! După mă spuneau lui mama. Când a murit aveam 17 ani jumate.

G.M.: Din ce cauză a murit?

V.B.: Vezi, atunci nu erau tratamente din astea, avea probleme cu plămânii.

Eh, după mergeam și luam iarba de sub pietre, munceam cu ziua. Primeam câte un leu. Mă duceam să iau bomboane. Așa am copilărit. Porma, am trăit mai rău. Până-n ’47 mergeam să luam lapte, să plătim laptele că era 30 de lei, nu bani d-ăștia, bani vechi. Și-n loc de lapte, ne dădea zăr. Și mâncam, făceam mămăligă pe plită și mâncam zăr. După fierbeam fasole, cu oală de pâmânt, la sobă. Așa era. Acum s-a modernizat lumea, cum să spun! Fierbeam și puneam o mână de mălai că nu era nici mălai mult, era amăr, stricat. Și-odată am lăsat, aveam un taior de catifea, rămas de la mama, cu bobițe așa frumos. Și l-am pus la amanet pe mălai stricat! Și mâncam, făceam zeamă de varză fiartă, cu mălai și așa mâncam, puișor. Uite, mi s-a ars țigara.

G.M.: În poza de pe perete, cine e?

V.B.: A? Lângă oglidă? Soțul cu sora mea și cumnatul.

G.M.: Și cum l-ați cunoscut?

V.B.: Nu prea mai aud domnișoară.

G.M.: Pe soț, cum l-ați cunoscut?

V.B.: Păi, l-am cunoscut…bine, ca nu era nevoie să ma mărit, că aveam 38 de ani. Păi, da. Mi-am luat serviciu, am trăit așa… Și după, pe recomandații, pe canapea…venind de la serviciu cu juma’ de normă, și așa…din vorbă-n vorbă…el era de la Drăghici și era paznic aici, la Câmpulung, și ce să fac, l-am luat! Zice: “Ai copii?” zic: “N-am copii, vai de mine! Dar dumneata, ai?” și-mi spune: “Sa nu-mi mai zici dumneata. Eu aș vrea să te iau!” zic; “Unde să mă iei?” (râzând) la care el: “Nu, nu” zice “Serios! Că mi-a zis cineva de dumneata.”

Și na, azi așa, maine așa…Doi ani am trăit fără căsătorie. Dom’ne, într-adevăr, de la 1 litru în sus de vin, se cunoștea că-i om. Nu făcea nici un fel de prostii. Îmi zicea că sunt ca o floare, așa îmi zicea mereu săracu’… ! 

Așa că am încheiat căsătoria, ne-am mutat împreună și-am trăit în Câmpulung cu el 20 de ani! Ce să fac? Mama muncea, ne ținea mereu, săraca, când eram acasă. Soră-mea asta care era la Câmpulung era sefă bucătăreasă și a murit la 45 de ani.

G.M.: Din ce cauză a murit?

V.B.:  Păi…știu eu ce fel de boli? Ori cancer, ba tumoare…eu..nu înțeleg! Nu știu. Asta e! Am petrecut-o rău. Acum că ar fi trebuit să trăiesc mai bine…

Ne culcam pe pat de lemn, de blăni, n-aveam așternuturi, erau țoale de câlți și dacă te mânca oleacă…erau păduchi…eah…aoleu, nu mai vreau să-mi aduc aminte.

Apoi am plecat la București, că soru-mea era juristă. Am crescut-o pe fiică-sa vreo 7 ani, mai rău m-am prostit! Eu știam Bucureștiul mai bine ca ista, Câmpulungul! Da! Ce să faci, asta e! Eu ți-o spun… să-ți dea Dumnezeu să ai noroc în viață, puișor! Să puneți mâna pe aur, mamă! Noi n-am pus, am slugărit! 7 ani am fost slujnică aici. Pormă, am ajuns la Petroșița…E…Numai bătaie am mâncat de acolo! Dar acasă n-am mâncat. Mi-a zis că vrea să mă bage slugă la el, la stăpân. Ne punea câte oleacă de lapte în farfurie și curățam cu mămăliga uscată și așa mâncam! Și nu mă săturam. Așa că m-am dus la vacă să iau niște lapte și m-a spionat pe gaura cheii. Ehe, ce bătaie am mâncat! Am trăit rău. Eu nu văd, dumneata nu știi…ehe… iau numai pastile, nu prea mănânc, pentru că n-am ce. Uite, asta e singura mâncare pe care o am. Sunt singură domnișoară, nu are cine să mă ajute.

G.M.: Ce probleme de sănătate aveți?

V.B.: Cu coloana. Eu n-am făcut nicio operație, decât atunci când aveam 17 ani, de apendicită. N-am știut ce-s alea spitalele. Nu are cine să vină să mă viziteze.  Mi-am dat toată pensia pe medicamente. Cică am toate bolile. Nici eu nu le mai știu.

G.M.: Sunteți o persoană religioasă?

V.B.: Da, mamă dragă, mă rog mereu. Că fără Dumnezeu, nu faci nimic. Mă rog mereu pentru tine și îi mulțumesc că nu m-ai uitat! Îmi mai fac și eu de mâncare, dar nu mereu, că nu prea văd. Îmi fac câte un ochi, încălzesc niște lapte…mai beau apă cu zahăr…Ce să fac? Fumez de 50 de ani. Mai bine las lingura, decât țigara. Sunt scumpe, bre, dar tot le cumpăr!

G.M.: Nu vă este urât singură?

V.B.: Am radio-ul ăsta. Îl țin în priză toată ziua, puișor. Așa simt și eu că nu sunt singură.

G.M.: Cum ați vrea să fie păstrată memoria dumneavoastră și a lumii dumneavoastră, prin fotografie?

V.B.: Vreau să rămân în memoria omenilor ca o femeie glumeață, așa cum am fost mereu… Sunt o femeie puternică, domnișoară. Stau singură în casa asta de mulți ani. Au mai venit hoți, dar i-am speriat cu bățul. Nu mi-a plăcut niciodată să cerșesc, ți-o spui drept. Dacă am avut, bine, dacă nu, am răbdat. Nu mi-a plăcut să beau. N-am avut alte vicii. Am încercat să mă las și de țigări, dar n-am putut, domnișoară. Doar pe ele le mai am. Și pe pisică. Cealaltă a dispărut, că aveam două. 

Bărbatu’ meu, în schimb… avea patima băuturii. Dar nu s-a purtat niciodată urât cu mine. M-a respectat până a murit, săracu’ ! Acum, am rămas singură. Să nu mă uiți, mamă!

          

(…)”Fumez de 50 de ani. Mai bine las lingura, decât țigara. Sunt scumpe, bre, dar tot le cumpăr!”(…)

(…)”Asta e singura mâncare pe care o am. Sunt singură, domnișoară, nu are cine să mă ajute.’’(…)

      (…)”Mi-am dat toată pensia pe medicamente. Cică am toate bolile, nici eu nu le mai știu.”(…)      

        (…)”Îl țin în priză toată ziua, puișor. Așa simt și eu că nu sunt singură.”(…)

(…) ‘’ Vreau să rămân în memoria omenilor ca o femeie glumeață, așa cum am fost mereu…(…)”

Impresii

Experiența pe care am avut-o datorită interviului mi-a creat un sentiment de spaimă, oarecum, gândindu-mă că poate e ultima dată când o mai văd. Cu toate acestea, mă bucur că am avut ocazia să rămân cu pozele și vocea dânsei ca amintire. Am cunoscut-o în vara anului 2015, când eu și o prietenă ne-am făcut curajul să intrăm în vorbă cu dânsa. Ușa era deschisă, bătrânica (așa o numim noi) stătea pe un scaun si fuma. Țin minte și acum cu ce căldură și fercire ne-a primit, că în sfârșit cineva o vizitează. De la un sfios “Buna ziua!”, am ajuns la o poveste de doi ani, în care ne-am zis ce avem pe suflet. A fost foarte încântată, poate chiar flatată că am ales să-i iau interviul. Astfel, am fost tratată atât eu, cât și persoanele care au venit cu mine, cu un drag sincer și niște îmbrățisări calde. Ușa era tot deschisă, poate-poate, o vizitează cineva.

Pe parcursul interviului am râs mult. Are un simț al umorului remarcabil și o putere extraordinară. De asemenea, m-a uimit atenția la detalii de care a dat dovadă și memoria impecabilă. Am avut ce învăța și încă învăț de la dânsa. E o persoană sinceră, puternică, ce nu se lasă călcată în picioare. 

De fiecare dată când merg îmi pupă mâinile. Pe mine nu mă lasă să i le pup, pe motiv că e bătrână și miroase a țigări. Gestul acesta îl face cu oricine. Așa mulțumește dânsa pentru ajutor. Pentru o persoană în vârsă e un gest care te lasă fără cuvinte.

P.S. O voce din viitor – impresiile au fost scrise tot atunci, în 2017.

Am ales fotografiile respective, deoarece am dorit să arăt câte puțin din toate, pentru a înțelege viață dânsei. Am vrut să transmit emoția de pe chipul femeii de 85 de ani – o femeia care are câte un rid pentru fiecare an trecut și fiecare grijă.

Bătrânica, Victoria Buzilă, așa cum se prezintă, așteaptă pe oricine îi iese în cale. Nu contează cine este, contează să aibă sufletul curat și să-i audă vocea. Am făcut cu drag acest interviu, dar și cu părere de rău că viața e scurtă și oamenii dispar prea repede.

Pozele sunt făcute atât de mine, cât și de Dionisie Dinițoiu.

Multă fericire, oriunde ai fi.

Leave a Reply